Imi plac legendele la nebunie. Ma fascineaza legenda uriesilor, care dupa cum se spune, au trait cindva pe pamintul romanesc.

- Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cindva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de inalti si de tari. Si-au adus cu dinsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pina da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pina acum asa îi spune.
Dar într-o iarna, a dat în ei o molima de s-au prapadit batrini si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luind putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gind celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare cite un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stinci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca în ziua în care îsi schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni în peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmind orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, cind mindrul soare si vinturile limpezira haul, cu-n stinjen se saltase Ceahlaul...
Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazind pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare în munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. Într-un tirziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormint de piatra, acolo unde-i aflara. În anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au întepenit-o acolo sus, pe virful cel mai înalt. Si de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbaþi, femei si copii, fac o slujba în sobor, cinstind mormintul acelor uriasi.
Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fara spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Uriesilor...
sursa: http://www.neamt.ro/Date_gen/Ceahlau/Leg_Toaca.html


...si tot despre ei:

URIASII DIN SCAIENI

Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, atestata ca obste mosnaneasca pe la 1600. Satenii spun ca, in vremuri de demult, pe cand zmeii se bateau prin fundaturile padurilor, acolo fusese o „asezare tatarasca“, adica locuita de uriasi. Necropola acelui sat pierdut in negura timpului este plina de schelete umane ce masoara in jur de 2,40 m.
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre acestia.



NECROPOLA DE URIASI

Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. Cateva case rasfirate pe o culme si coborand pe ulite atat de abrupte, incat greu te pastrezi drept, o imagine dezolanta a ceea ce a fost odata. Echipa de la Ziarul este insotita de cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca „povestile“ oamenilor din comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la fata locului. Pana la „culmea“ unde fusesera plantati pomii, coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi. O data ajunsi, nea Ilie ne arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: „Peste tot sunt mormintele uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om mare cat un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese raposatu’. Noi stiam ca aici, demult, fusese un sat tatarasc, batranii vorbeau si de oameni inalti ca brazii, dar credeam ca e doar o vorba. Uite ca nu a fost doar vorba“.



MERELE CAT PEPENASII

Au gasit multe morminte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile in asa fel incat sa le ocoleasca. Erau numai schelete? „Si cioburi“, ne lamureste nea Ilie. Adica fragmente de olarie. Nu a suscitat interes autoritatilor sau arheologilor? „Pai, in plan era sa se planteze livada. Am strans scheletele si cioburile si le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit ca au ajuns la Bucuresti. Au fost si masurate. Aveau in jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Pentru satenii din Scaieni, chiar nu mai reprezinta o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recolta de mere. „Desi erau un soi obisnuit, fructele s-au facut mari cat niste pepenasi. Ne-am gandit ca din cauza uriasilor ingropati aici“. Ilie Dragoi se ofera sa sape, sa ne arate si noua un schelet, dar trebuie sa urce iar ulita aceea abrupta, sa ia de acasa o lopata, un harlet. Cand sa plece, se intuneca din senin si incepe un vant aprig ce ne da fiori. Locul devine parca o imagine din filmele cu strigoi. Mai teama ne e de drumul desfundat care coboara in Bozioru. Daca incepea ploaia, aveam sanse sa ramanem pe acolo. Renuntam si, cum ajungem la drumul principal, vremea se indreapta la fel de brusc. Vantul se opreste si apare soarele. Ce sa fi fost asta? „Nimic“, ne linisteste nea Ilie. „Asa e pe aici“.



MOSNENII DIN SCAIENI

Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. „Talpa“ turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati - carora din taiere li se dadea directia de cadere - sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai uriasii o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune ca acest Negru Voda avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa „scaunele“ sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor „tainite“.



STALPII TAINITEI

Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de „tainite“ folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. „Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor“. Vom vedea despre care „tatari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, „stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile“ si care nu au putut fi cercetati, deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, „scaunele“ domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci „ceilalti“, care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sunt numite in popor „salisti tatarasti“. Cum este si Silistea Scaienilor.


„TATARII“

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau tatani. Din aceste denumiri deriva „tatarii“, cu intelesul de „tatani“, strabuni, neavind nici o legatura cu tribul nomad care a aparut in istorie multe secole mai tarziu. Acelor „teutari“ strabuni li se atribuie tumulele (movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice ce se intind pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatarilor stravechi. Homer relateaza ca acestia erau „favoritii zeilor“ si ca ii intreceau pe toti in inaltime, forta si frumusete“, de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti oameni. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.
_________________

Da...multe lucruri mai aflam !si daca tot am cautat sa vad ce au facut pâna la urma la Scaieni,am gasit si asta:


Blestemul uriasei din munti





Unul dintre cele mai raspindite mituri in Muntii Apuseni este cel
alluriasilor. Se spune din batrini ca Decebal a fost de acord sa- i
lase sa traiasca in Apuseni, linistiti, cu conditia ca acestia sa- i
pazeasca comorile. Mitul uriasilor parea ingropat o data cu batrinii
care dispareau de pe aceasta lume unul dupa celalalt. El a reinviat in
urma unei intimplari petrecute in zona satului hunedorean Ardeu, cu 30
de ani in urma.
O seara de vara a anului 1974. La cariera de calcar de linga
Ardeu,toata lumea-si terminase treaba, mai putin doi barbati vigurosi
care continuau sa sape la 100 de metri distanta de cariera efectiva, pe
coasta dealului pe care este asezata si acum ruina unei cetatui dacice.
Unul dintre ei,Aurel Florea si are acum 74 de ani(tinand cont ca
suntem in 2007): Am tot dat cu crampu' (tirnacopul - n.r.) pina cind am
ajuns la aproape un metru adincime.Apoi am dat sa mai scoatem pamintul
cu lopetile. Ne-am vazut de treaba linistiti cind am dat de ceva tare
cu lopata. Am crezut c-o fi o oala cu griu de pe vreme dacilor, ori cu
bani, ca s-or mai gasit atitea oale si cioburi pe Dealul Cetatuii. Apoi
am curatat pamintul cu grija. N-o mai trecut mult si, in loc sa scoatem
la suprafata oala, am vazut ca era vorba de un craniu de om mare rau de
tot, cit un bostan sanatos. Ne-am speriat
rau de tot si l-am ingropat la loc, dupa care am sapat groapa mai incolo,la doi metri.
Aurel Florea si colegul sau s-au speriat pentru ca, in copilarie,
au auzit de blestemul uriasilor ce va cadea asupra celor care nu le vor
lasa copilul mort sa se odihneasca in pace: Sa nu mai aiba hodina in
trup si liniste in suflet, cum n-or mai avut cit or trait mama, tata si
fratii copilului de uriasi, dupa ce al mai mic dintre ei o murit
ortavit de oamenii.
Batrinii din Ardeu spun ca familia de uriasi din muntii
de linga Ardeu a fost insarcinata de Decebal sa pazeasca un plug de aur
in marime naturala,la care erau legati doi boi, tot din aur, si tot din
marime naturala, piese la care capetenia dacilor tinea tare mult si pe
care le-a ascuns intr-o pestera, a carei intrare a fost apoi zidita.
Povestea fiind transmisa din tata-n fiu, nescrisa insa niciodata,nu se
mai pastreaza prea multe amanunte legate de perioada istorica a
intimplarii, ci doar fapte.
Mosnegii spun ca, aflind de comoara de sute de kilograme de aur,
un grup de flacai ce doreau sa devina bogati peste noapte s-au
incumetat in munti. Si-au luat cu ei sabii, coase, furci si tirnacoape,
plus trei carute trase de boi, ca sa aiba cu ce-si cara inapoi prada.
Pestera era pazita, cu rindul,de tatal si fiul cel mare din familia
uriasilor.
In ziua in care grupul de pradatori a ajuns in aproape de pestera,
de paza era fiul cel mare al uriasilor. Cu mincare la el, parintii l-au
trimis pe cel mai mic. Acesta a uitat insa sa ia cu el si cele trei
piini de care fratele sau avea nevoie ca
sa se sature.
Infometat, flacaul urias i-ar fi spus celui mic: Ramai tu aici ca
eu ajung mai repede acasa si vin cu paine destula ca sa mancam amindoi.
Ceata de pradatori a ajuns la gura zidita a pesterii exact in
intervalul in care mezinul familiei de uriasi era singur. Acesta nu
stia de ce si de cine trebuie pazita intrarea in pestera.
I-a vazut pe omuleti agitindu-se cu furcile si sabiile in preajma lui
si a crezut ca sint, de fapt, niste jucarii. Distrat la culme, mezinul
nu a observat cum, mai incolo, o alta parte din ceata a taiat un bou, a
indesat in el otrava, dupa care l-a intins in fata lui. Infometat,
micul urias n-a stat pe ginduri si s-a infruptat din mincarea otravita
de oameni.
Mezinul familiei de uriasi a murit la scurt timp.
Pradatorii au apucat sa sparga o parte din zidul care acoperea intrarea
in pestera, dar dupa ce au intrat, tavanul s-a prabusit peste ei. Toti
au murit. Carutele cu boi au ramas afara. Cind s-a intors flacaul
urias, a ramas mut de durere. A alergat insa pina acasa si i-a spus
mamei sale ce s-a intimplat cu mezinul.
Uriasa n-a crezut pina cind nu a ajuns la locul cu pricina. A
vazut ca cei care i-au omorit copilul au fost inghititi de pamint,
insa, inebunita de durere, a inceput sa rascoleasca pamintul. Batrinii
din Ardeu povestesc ca asa au apaut dealurile isfirtecatei din zona si
asa a fost scos la lumina calcarul de calitate pe care, de veacuri l-au
folosit apoi pentru a face var,indeletnicirea lor de baza, pina in urma
cu 20 de ani.
Tot asa a aparut si blesemul pe care l-ar fi rostit atunci
strigind mama uriasilor, blestem de care s-a temut si Aurel Florea cind
a gasit si a ingropat la loc craniul copilului de urias.
Ultima data cind oamenii asezati in apropiere s-au intilnit cu
uriasii ar fi fost cu aproape 200 de ani in urma, povesteste Aurel
Florea.
Bunica sotiei mele, spunea ca, mama ei, cind era copil, a mers cu
parintii la arat sus, pe o culme, aproape de locul in care se spune
c-ar fi murit copilul de urias.Deodata a venit un urias, i-a luat pe
toti in brate, cu tot cu plug si cu boi, si i-a dus inapoi pe vale fara
sa le faca insa nimic rau. Le-o zis numa' atit: Voi sinteti viermii
pamintului. Rascoliti pamintul in alta parte, nu aici!.
Alaturi de vilve, alte fiinte supranaturale in care inca mai cred
batrinii din comunitatile miniere ale Apusenilor, uriasii sint
personaje cu puteri supranaturale raspindite in credinta populara a
zonei.
Etnologul Marcel Laptes explica aparitia si conservarea mitului
uriasilor: Acesti uriasi nu erau personaje malefice. Ei ii pedepseau pe
oameni daca acestia nu
respectau un anumit regim de viata si erau proprietari ai comorilor naturii, pe care, desigur si le pazeau singuri.
La comunitatile izolate, cum sint cele din Apuseni, oamenii traiesc intr-un mediu al misterului si al supranaturalului.
Apropierea fata de natura a oamenilor de aici ii face mai usor sa
creada in astfel de forte. Oamenii din aceste sate au un cu totul alt
mod de a percepe mediul inconjurator. Pentru ei, absolut orice are
viata si fiecare element are rolul sau bine stabilit in Univers, de la
ultimul fir de iarba, pina la stelele de pe cer.

Ce parere aveti despre acesti uriasi?

Geneza 6,4 "In vremea aceea s-au ivit pe Pamant uriasi, mai cu seama de
cand Fiii lui Dumnezeu incepusera a intra la fiicele oamenilor si
acestia incepusera a le naste fii; acestia sunt vestitii viteji din
vechime" din vechime, adica dintr-un ciclu anterior al omenirii.
Hronografele Bizantine, care preiau scrieri mult mai
vechi, specifica despre acesti uriasi ca padurea le ajungea numai pana
la genunchi, si ca foarte rau persecutau pe oameni [faceau supa din
cate 50 de oameni] precum si ca isi mancau proprii copii chiar dupa ce
mamele lor ii nasteau, si ca mai mult pentru asta a fost adus Potopul.
Despre 'viteazul' Nimrod, pe care Geneza il plaseaza dupa potop
[10,8-12] traditia vine cu detaliul ca a fost rege al Babilonului si el
a ordonat construirea "turnului'. A rostit hule foarte mari impotriva
lui Dumnezeu si pentru aceea un vant, starnit de sus, a surpat un
segment din turn care a cazut peste el ucigandu-l.
Mai tarziu, iscoadele israeliene ii depisteaza si pe 'fiii lui Enac' [vezi Numeri cap 13]
Deuteronom 3,11 "Numai Og, regele Vasanului, mai ramasese din Refaimi.
Iata patul lui, pat de fier si astazi este in Rabat-Amon [astazi adica
acum 2900 de ani cand s-au scris cartile] : lung de 9 coti si lat de 4
coti, coti barbatesti" [4,5 metri pe 2] . Se observa ca personajul
dormea pe un pat de fier, ca un adevarat luptator. La fel ca si
fictivii klingoni din Star Trek, ce dormeau pe paturi de fier 'ca sa
nu-si moleseasca trupurile". In alta parte se precizeaza ca diverse
populatii din zona aveau diferite denumiri pentru Refaimi. Unii Emimi,
altii Anachimi, 'feciorii lui Anac" [acest Anac oare e acelasi cu
"zeul" sumerian suprem, Anu ? 'an' la sumerieni inseamna cer]
1 regi 17,4 "Atunci a iesit din tabara filistenilor un luptator pe
nume Goliat, din Gat. Acesta era la statura de 6 coti si o palma"
[putin peste 3 metri], iar un frate de-al lui avea in plus si 6 degete
la fiecare membru. Acest Goliat avea pe el o armura de aproape 600 kg.
La greci intalnesti miturile gigantilor care s-au razvratit impotriva
lui Zeus. Ciclopii erau o derivatie din uriasi, avand un singur ochi.
La alte popoare de asemenea se pot gasi mituri similare.

Deasemenea, In Sala Proiectiilor din complexul extraterestru de
sub Bucegi,s-au gasit mese, scaune, facute ca pentru niste uriasi.

In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a
uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de
staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri. Dar nu
numai legendele noastre vorbesc despre acestia.

In Carpati exista o Poarta catre un alt univers

E.H. este un om ca oricare altul.Nimic misterios sau "paranormal" in aspectul lui ori comportamentul sau.
Fost inginer , a iesit la pensie in 1988 si a putut sa consacre
integral pasiunii sale :drumetiile montane.Divortat din 1974 , fara
copii, aceasta pasiune de multe ori excesiva nu intampina nici un fel
de piedica.N-a fost niciodata atras de alpinism , era mai curand un
iubitor al naturii: nu i-au placut piscurile accesibile doar "la
coarda" , ci traseele lungi , la capatul carora placerea este si un
rezultat al efortului.
Lecturile sale nu aveau nimic in comun cu paginile volumului nostru.
Era ( si , intr-un anumit fel , a ramas) o fire pragmatica , care n-ar
fi fost in nici un caz atras de titlul acestui material.
Totul s-a schimbat intr-o zi din toamna anului 1990, in masivul Piatra
Mare. Domnul E.H. ne-a vizitat la redactie si ni s-a destanuit , dar
ne-a rugat sa-i protejam numele. Acestea fiind scrise, sa-i lasam
cuvantul:

"Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Era in ziua de 22 septembrie
1990. pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite.Piatra
Mare pe la Sapte Scari. Ziua era foarte frumoasa , calduroasa chiar in
umbra padurii.In jurul orei 11, mai aveam cam o jumatate de ora pana la
cabana si incetinisem ritmul , ca sa ma bucur de frumusetea peisajului.
Parasisem cursul izvorului si incepusem un fel de ...ratacire
intentionata, ca sa mai schimb ceva din monotonia cararii.
Drumeagul meu urca catre o culme impaturita si , la un moment dat , am
zarit ceva bizar, ca o sclipire , in dreapta mea; soarele , reflectat
intr-un obiect. M-am gandit imediat la nesimtitii care lasa mormane de
conserve si borcane prin padure.
O curiozitate stupida m-a impins catre acel loc: eram convins ca e
vorba de vreo sticla de vin aruncata, dar vroiam sa ma conving. Cand am
zarit-o prima data, lucirea era undeva cam la vreo 20 , 30 de metri
catre culme. Am inceput sa urc, dar n-am vazut nimic .In mod evident ,
eram in alt unghi fata de lumina soarelui.
Dupa cateva minute de urcat , am inceput sa-mi pun oaresce intrebari:
eram intr-un luminis , totul imi era vizibil , dar nu vedeam nici un
obiect capabil sa reflecte lumina. Eram pe cale sa plec mai departe,
cand am vazut...imi este greu sa va descriu.
Era o forma eliptica, verticala , pe care nu o sesizam decat prim
modificarea luminii. Stiti cum arata fenomenul optic denumit "Fata
Morgana" ? pe sosele , din cauza caldurii la sol , se produce frecvent
acest fenomen: peisajul era deformat , unduit, ca si cum ar fi privit
printr-un geam curb.
Acelasi lucru, cu o deformare in unghiuri drept , il aveam eu in fata
ochilor. Era un brad in spatele formei:portiunea de trunchi din spatele
elipsei ciudate era deformata, voalata.
Daca vreti o alta comparatie , mai semana cu o perspectiva unduita pe
care o aveti prin vaporii de benzina. M-am apropiat si am constatat cu
uimire ca nu vedeam nici un obiect material care sa poata genera un
asemenea efect. In locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arata ca
o diafragma , o suprafata eliptica intinsa in aer , aparent concava.
Mai uimitor era faptul ca din spate, forma respectiva nu mai exista.
M-am intrepus intre ea si bradul despre care v-am mai spus si n-am mai
vazut-o. Nici nu mai stiam unde era. A trebuit sa revin in pozitia
initiala pentru a o revedea.
Elipsa avea cam 1 metru , 1 metru si 20 in diametru mare, adica inaltimea, si maximum 40 de centimetri in cel mic, in latime.
Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect
transparenta , in afara de fenomenul de unduire , de voalare, a
spatiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede , adica
fenomenul de alterare optica se termina brusc.Ce-am facut ? m-am gandit ca ar putea fi vorba de vreo panza de
paianjen foarte fina ,dar cred ca incercam sa ma conving ca aveam in
fata un fenomen natural , ceea ce in mod evident , dupa cum aveam sa ma
convins, nu era.
M-am fatait cateva clipe in jurul ei si apoi am incercat sa o
ating. Din fericire , un fel de instinct , de teama nemotivata (forma
parea perfect inofensiva) m-a facut sa iau mai intai o creanga de brad
de pe jos. Prima data am atins marginile elipsei .Creanga intampina o
rezistenta elastica ca si cum as fi apasat pe un balon. Elipsa se
deforma foarte putin in locul in care apasau eu, dar rezistenta era de
netrecut dupa doar cativa centimetri castigati.
Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am intampinat nici un
fel de rezistenta: creanga intra fara probleme in forma aceea ciudata,
dar nu mai era vizibila.
Era ca un fel de gaura in care varful crengii disparuse total; in tot
acest timp , continuam sa vad perfect peisajul unduit din spate.
Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime si disparuse pe jumatate
inauntru. Cand am retras-o, am vazut cu groaza ca nu mai avea decat 20
de centimetri lungime. Portiunea intrata in forma aceea disparuse cu
totul.
Capatul era perfect sectionat, ca si cum un fierastrau de mare
precizie ar fi functionat pe partea cealalta. Atunci m-am gandit ce
s-ar fi intamplat daca ar fi fost mana mea in locul crengii....
Am repetat operatia cu alte crengi, apoi am legat o piatra cu sfoara si
am aruncat-o in elipsa ; rezultatul a fost acelasi de fiecare data.
Orice patrundea in acea forma nu se mai intorcea.
In acel moment m-am cam speriat. In plus, se facuse cam tarziu si m-am hotarat sa plec mai departe catre cabana.
Mai inainte insa, am fost nevoit sa fac, pentru prima data in viata,
gestul necivilizat de a scrijeli copacii din padure. Ca sa recunosc
locul , am insemnat toti brazii din luminis cu un cutit.

Am ajuns la cabana putin dupa pranz. O supa calda si un ceai mi-au
mai refacut moralul, dar problema continua sa ma macine.Il cunosteam pe
cabanier si i-am povestit toata intamplarea. Omul ma stia , asa ca nu
si-a batut joc de mine.Mi-a spus ca el n-a vazut niciodata asa ceva in
padure, dar ca totul este posibil si ca nu s-ar mira daca ar fi vorba
de "vreo noua dracovenie de-a armatei".
Asa cum se intampla deseori pe munte, vremea s-a stricat brusc pe la
ora 15.A inceput sa bata vantul , s-a racorit si era limpede ca se
pregatea de o furtuna.Cum eram si obosit,m-am hotarat sa rman peste
noapte si am vorbit cu cabanierul.
Seara, la masa, s-a apropiat de mine Stefan, baiatul cabanierului , un
pusti de 12 ani. Il cunosteam destul de bine si din cauza asta a venit
la masa mea fara timiditate.
- Am auzit ca ati vorbit la pranz cu tata ,mi-a spus el. Stiti, eu am vazut stafia din padure!
Am inceput sa-l descos si am aflat ca Stefan era impreuna cu doi ciobani cand a zarit prima data elipsa .Curios din fire , a revenit de mai multe ori in acel loc; tot de la el
am aflat ca forma trece prin cel putin doua faze distincte : cand are
aspect transparent (starea in care o vazusem eu), ea permite intrarea
unor obiecte ; cand asa cum o vazuse Stefan o singura data , devine
albicioasa si ceva mai mare , functioneaza in sens invers, adica era
inchisa pentru noi si lasa obiecte din partea cealalta sa treaca prin
ea.
A doua zi de dimineata am plecat si , din cauza vremii foarte proaste, n-am mai trecut prin luminis.
M-am intors in Piatra Mare dupa doua saptamani. De data asta am
mers direct la cabana, l-am luat pe Stefan si am plecat catre locul cu
pricina. Cu noi a venit si un baiat de la o stana din apropiere , unul
dintre cei care il insotisera pe Stefan in preumblarile sale prin
padure.
Ajunsi in luminis , dezamagirea noastra a fost imensa: nu mai era nici
un fel de elipsa. Pur si simplu disparuse. Numai brazii marcati de mine
imi dadeau certitudinea ca nu visasem.


Pe tot timpul iernii am ramas in Bucuresti si, treptat, forma din
padure mi-a iesit din minte. Apoi, in februarie 1991, un prieten caruia
ii povestisem toata intamplarea mi-a facut o vizita. Era foarte agitat
si mi-a aratat o revista germana in care aparea un material despre
fenomenele similare celui observat de mine. Articolul mentiona
existenta unei organizatii care studia ciudatele elipse, ODRG (Open
doors research group). Le-am scris o scrisoare in care povesteam tot ce
vazusem si auzisem si, in luna aprilie , am primit din partea lor un
colet.
Imi scrisesera o scrisoare de multumire pentru informatiile furnizate ,
asigurandu-ma ca Poarta vazuta de mine a intrat pe listele lor. Pe
langa scrisoare , imi trimisesera mai multe materiale din care am aflat
totul despre Portile Deschise. Am ramas de atunci in corespondenta si
tot ce urmeaza este rodul informatiilor primite de mine.
Forme precum aceea vazuta de mine ar fi aparut din timpuri imemoriale ,
ele fiind prezente , sub diferite descrieri, in nenumarate texte vechi.
In anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a vazut o Poarta in
timpul plimbarilor sale prin imprejurimile orasului Manchester. Poarta
a ramas deschisa timp de 2 luni, iar Roscott a apucat sa faca mai multe
observatii si experimente.
In urma acestei experiente s-a infiintat grupul ODRG, care si-a facut
membri in toate colturile lumii . Din 1963 pana astazi .ODRG a
inregistrat nu mai putin de 238 de Porti Deschise pe Terra.Cele mai
multe par a fi fost in SUA, iar cele mai recente provin din Rusia (18
Porti observate intre anii 1988 si 1995) , Polonia (3 porti) si Romania
( Poarta observata de mine in masivul Piatra Mare).
In medie, o Poarta ramane deschisa intre 2 luni si un an. S-a observat
o legatura intre durata ei si marime. Cu cat o Poarta este mai mare, cu
atat are sanse sa existe mai mult timp.
Portile de 1 an au cel putin 1 metru latime. Majoritatea au forma
eliptica observata de mine (verticala sau orizontala),dar au fost
consemnate si porti circulare.
O poarta trece prin 4 faze distincte : deschidere, stare de acces,
stare de sursa si inchidere. Fazele 2 si 3 nu apar neaparat in aceasta
ordine. Nimeni nu a asistat pana astazi la deschiderea unei Porti sau
la inchiderea ei.
Tot ce se stie , gratie unor observatii facute pe teren , este faptul
ca la deschidere este prezenta o radiatie extrem de intensa , care
poate fi daunatoare organismelor biologice.
Starea de acces este cea in care am observat-o eu : Poarta este
deschisa pentru lumea noastra, noi putem introduce in ea orice obiect
sau fiinta, dar nimic nu vine din partea cealalta.
In aceasta stare , ea este transparenta , prezentand doar fenomenele de modificare optica descrise mai sus.
Starea de sursa este cea descrisa de Stefan ; in aceasta faza,
Poarta de o culoarea albicioasa , nu permite accesul din partea
noastra, ci functioneaza ca o usa deschisa pentru cealalta parte. Din
ea pot iesi obiecte, (fiinte?) , descrise intotdeauna ca fiind de forma
unor mingi albicioase , care se deplaseaza cu foarte mare viteza,
rostogolindu-se pe sol sau planand la mica inaltime.
Faza de inchidere , niciodata observata , pare a genera aceeasi radiatie foarte intensa.


Autoare articol
Caprarescu Andreea

frumoase povesti ati mai postat! oare cum o fi fost in timpurile cele vechi, cu uriesi si alte nazdravanii?

Sfanta Vineri, apoi io nu ma mir ca-ti plac legendele.. la varsta matale, esti o legenda vie! :P Hai sa traiesti ca nu te-am mai vazut demult, de cand era vremea povestilor...