Stii Valentin, nici eu nu am inteles asta. Stiu ca situatiile difera, si cate o data nu se poate altfel, si nici eu nu vreau sa condamn pe nimeni. Dar cunosc cazuri, mai ales in RO, unde copii erau trimisi la tara, si reveneau abia pe la 6-7 ani cand se duceau la scoala, vazandu-si parintii doar in vacante si in cate o duminica. Nu imi pot imagina sa traiesc asa, fara copilul meu.
Da, cate o data e greu, trebuie sa ai cu cine sa il lasi, ca sa poti sa te misti si tu, sa iesi la un film, la o intalnire, dar un babysit sau un weeeknd la bunici e altceva...

Consider ca un we la bunici cateodata este binevenit,la fel si ajutorul unui babysit,dar cred ca daca iti petreci luni sau ani departe de copil pierzi exact ce este mai de pret intr-o astfel de relatie.Am auzit de parinti care nu si-au vazut copiii cand au inceput sa mearga in picioare,am auzit parinti care se plang ca nu-i mai asculta copiii cand ii revad,sau ca atunci cand se lovesc fug la bunica in brate desi mama sta cu bratele intinse.....

Ce pot sa zic si eu? Fiind aici fara familie, ne-am descurcat pana acum cu fiica mea fara nici un ajutor. Si cateodata sunt chiar gelos pe cei care pot apela din cand in cand la vreo bunica sau la vreo alta ruda. In ceea ce ne priveste, fata mea a cunoscut "garderiile" atunci cand noi lucram ca nebunii. (de nevoie nu de placere). Dar abia dupa ce au trecut anii, iti dai seama cat de mult nu ai fost prezent alaturi de copii tai. Si cum timpul a trecut, este prea tarziu...

Numai bine