Ce ar fi să transformăm cafeneua într-o şezătoare românască
Fiecare spune o poveste sau ceva frumos.
Încep: LEGENDA GHIOCELULUI
Cand Dumnezeu a facut toate cate sunt pe pamanat,iarba, buruieni, flori, le-a impodobit cu tot felul de culori frumoase. Cand a facut si zapada i-a zis:
-Sa-ti cauti tu singura culoarea care-ti place, fiindca tu umbli peste tot.
Atunci zapada s-a dus la iarba si i-a spus :
-Da-mi si mie din culoarea ta verde si asa de frumoasa !
Iarba nu a vrut insa.Apoi, zapada l-a rugat pe trandafir sa-i dea culoarea lui rosie si stralucitoare. Dar nici trandafirul nu a vrut. A cerut culoarea albastruie de la viorea, ori culoarea galbena de la floarea soarelui. Nici una nu a ascultat rugamintea zapezii.
Trista si amarata, zapada a ajuns in dreptul ghiocelului. Catre el si-a plans durerea, spunand :
-Nimeni nu vrea sa-mi dea culoarea sa. Toate ma alunga si-si bat joc de mine.
Ghiocelul, milos, s-a induiosat de soarta zapezii si i-a zis :
-Daca-ti place culoarea mea alba, eu o impart bucuros cu tine.
Zapada a primit cu multumire darul ghiocelului. De atunci ea poarta vesmant alb. Drept recunostinta, il lasa si ea pe ghiocel sa-si scoata capsorul afara, de cum incepe sa se arate primavara.
(sursa Ziarul Nostru - Bucureşti, România)

1. Taci, daca nu ai de spus ceva valoros!
2. Taci, atunci cand ai vorbit destul!
3. Taci, pana cand iti vine randul sa vorbesti!
4. Taci, atunci cand esti provocat!
5. Taci, cand esti nervos si iritabil!
6. Taci, cand intri in biserica, pentru ca Dumnezeu sa-ti poata vorbi!
7. Taci, cand pleci de la biserica, pentru ca Duhul Sfant sa poata imprima in mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!
8. Taci, cand esti ispitit sa barfesti!
9. Taci, cand esti ispitit sa critici!
10. Taci, cat sa ai timp sa gandesti inainte de a vorbi!

Odata, e mult de atunci,pe cand erau multe povesti, in lume traia un imparat care avea o fata numita Randunica. Fetita ramasese fara mama inca de mititica, iar tatal ei era un om suparacios si tacut. Biata fata crestea singurica, fara dragoste si fara mangaieri. Avea ochii mari, albastri ca cicoarea, parul mai auriu ca spicul graului copt si fata mai alba ca laptele ; iar trupul ei se subtiase intra-atata , ca-l puteai cuprinde cu mana.
Cand fata se facu mare, tatal ei a vrut sa o marite cu un fecior imparatesc.
Randunica insa nu voia cu nici un chip. Ca sa scape de cicalelile tatalui, ea se ruga lui Dumnezeu s-o schimbe intr-o pasare, ca sa zboare de la casa parinteasca. Cand tocmai se impodobea cu pene de pasare, iata ca intra pe usa tatal ei. Ea, tast ! pe ferestra, afara. Atunci imparatul, repede o apuca de coada, ca s-o tie in loc. Dar randunica se arunca asa de tare, ca imparatul ramase cu penele de la mijlocul cozii in mana. De aceea, cica, randunica are coada in doua parti, ca o foarfeca deschisa. In odaia ei nu i-a ramas decat rochia, care indata se prefacu intr-o floare alba de camp, in forma unei rochite de papusa si lumea ii zice la floarea aceea “rochita randunicii”.

Foarte frumoase legendele pe care dvs le postati aici iar eu le citesc cu placere sunt ca un copilas careia ii plac povestile

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca.

Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de [color:eeec=#0494e1! important]ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac!” repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:
— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de-abia e cat luleaua?!
Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit.
Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:
— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau.

Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare.

Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara.

“Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea.” Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu-se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. “Nero! inapoi!” s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar
mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul.

Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu pamantul, si cu nici un pret sa nu se miste.
— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere.
Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:
— Unde fugi? inapoi, Nero!
Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.
— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe.

Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: “Inapoi! inapoi!” Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar.

In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau
in tacere.

Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!” Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.

— Unde e nenea?
— Nu stim, a zburat.
Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare,
ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:
— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu
sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea?
— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.

Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi.

In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul
toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:
— Nu ma lasati! Nu ma lasati!

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miaza-zi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig.

Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste... un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Autor: Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta
zgribulit de frig.
Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piro-
teala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...
un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei.
Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei
impreunate ca pentru inchinaciune.

Mi-a placut nespus de mult cand l-am facut in clasa a 5-a la ora de romana si unele din ceea ce mi-au intrat la suflet nu voi uita niciodata .

Se spune că, odată, Soarele a coborît într-un sat la horă, şi a luat chipul unui fecior. Un zmeu l-a pîndit şi l-a răpit dintre oameni, închizîndu-l într-o temniţă. Lumea s-a întristat, păsările nu mai cîntau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai rîdeau. Nimeni nu îndrăznea, însă, să-l înfrunte pe zmeu.
Într-o zi, un tînăr voinic s-a hotărît să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pămînteni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. În cele din urmă, tînărul a găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi pînă cînd zmeul a fost doborît.
Deşi slăbit şi rănit, tînărul a reuşit să elibereze Soarele, care s-a ridicat pe cer înveselind lumea. Viteazul n-a ajuns însă să vadă primăvara.
Sîngele cald din răni i s-a scurs în zăpadă şi, în timp ce aceasta se topea, din pămînt au început să răsară flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi altul roşu, pe care îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos amintind de culoarea sîngelui voinicului, iar albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.