Lumina se cerne prin unde de apă
în picuri grele de ploi și prin noi,
zălog de uitare durerea tot sapă,
și-un mugur de viață naștem din ploi!
Străpunge uitarea în ziua ce piere,
deschide-o ușă gândului bun,
prin ploaie alerg cu mine de mână
sub grindină și tunet nebun!
Cu glasul dogit acoperă-mi vântul
și-n palma ta aș vrea să tot stau,
când luna îmi răpește cuvântul
muzei, o poezie în dar, eu îi dau!
Mă-nveți să ard pe altare de vise
și roua de pe flori să o beau,
dar mă strecor în vise ne-nvinse
și-o flacără din soare pot să iau!
Cu secerea lunii cea nouă,
voi secera-nserările și lumea ta
și-n snopi de vise cu mâinile-amândouă,
voi aduna tăcerea, de pe glia mea!
Tristețea lumii e atât de mare
încât, ușa să-i deschid aș vrea,
în oaza mea, eu îi arăt cărare
dar, fericirea fuge, nu vrea să stea!
Să fiu poet, în nesperate cânturi
mă spulber și-s mereu flămând,
de flacăra iubirii și de gânduri
mă reculeg apoi, în tristu-mi cânt!
rodica cernea
