Nici om nu știu, de-am vrut ca să mă nasc,
nici pasăre în zbor, spre cer să mă înalț,
nici cârtiță-n pământ, nu vreau să mă ascund,
nici vânt să zburd prin crengile din crâng!
Dar dacă m-am născut pe-acest pământ
și-am chip de om și sufetul mi-e blând,
o mână-acum spre tine-aș vrea să-ntind
și lacrima prelinsă pe obraz, să-ți zvânt!
De am căzut, pe dată mă ridic precum e bradul,
de am ajuns la capătul de drum, eu caut altul,
din adevăruri doar, să îmi ridic cetate sfântă,
urgia, minciuna, și disperarea, el le-nfruntă!
Singur pe vârf de munte să mă rog aș vrea
urii, nu-i dau să bea din nemurirea mea,
minciuna să o îngrop pe veci în fundul iadului
seara la foc să stau, s-ascult, bătrânii satului!
Să mă îmbrac în haina verde a pădurilor,
să beau din apa rece, pură, a izvoarelor,
sărutul meu l-aș dărui cu drag doar florilor
din care aș lua, mireasma și năluca zilelor!
rodica cernea
