Într-un castel,
o zână blândă și supusă
stătea cu luna la taifas
și se-ntreba, unde-i iubirea
în care a crezut cândva!
Plecată-i oare-n lumea mare
să descopere adâncuri,
să strivească-n palma ei
tot ce-ntunecă pământul?
Tot ce-i negru, ce-i străin,
ce ascunde slăbiciunea
și-i amar ca un pelin!?
Unde oare să se-ascundă
de tristețe și venin,
unde va găsi răspunsuri,
unde visuri ce nu plâng,
unde oare-i împlinirea
și iubirile arzând?
Cum poate strivi ea luna
ce se-ascunde după soare,
cum să creadă-n omul bun
când în jur e doar mincină
și în calda-mbrățișare
strânge doar al vieții fum!
Cum să-și asculte chemarea
când ecoul e pierdut,
cum să urce către soare
pe un curcubeu sfărâmat
și-amalgamu-i de culoare
în văzduh împrăștiat!
Să iubească și să moară
asta-i tot ce EA, doar a visat!
Rodica Cernea
